Pe aia care cred ca “blogul este public sa fie citit” ii rog sa se abtina. E mai complicat.

Pokerul este un joc de carti, in care trebuie sa aranjezi cartile astfel incat sa rezulte anumite combinatii. Majoritatea stiti despre ce e vorba, deci nu stiu de ce am scris chestia de dinainte.

E tentant si te cuprinde imediat, ca majoritatea jocurilor de noroc. E ideal sa joci intre prieteni, e foarte tare. Partea proasta e ca majoritatea il joaca pe bani si asa devin unii maniaci. Problema lor pana la urma. Si mie imi place pokerul dar ma abtin sa joc pe bani… si uite-asa am gasit o modalitate de a juca cu prietenii, cand vreau, fara bani. La sectiunea GAMES pe hi5, pokerul hold’em e unul dintre cele mai populare jocuri.

Iti trebuie doar cont de hi5 si browser, primesti la inceput 2000$ pe care ii inmultesti… mai poti castiga bani prin friend requesturi, ii poti lua cu bani adevarati sau mai gasesti 2 chestii, ruleta si inca un aparat (ala de dai de o maneta si tre sa se combine 3 imagini) pe care le poti juca atunci cand crezi ca te-a izbit norocul.

Ma rog, pentru cei care “vor sa dam o mana”, va astept pe hi5, la poker palace.

Nu stiu de unde pana unde si ce asemanari ati gasit voi intre noi si ea/ei, dar fac acest post sa lamuresc lumea de parere cu tipa respectiva.

In primul rand, mi se pare de cacat si de aceea va rog sa insistati pe chestia asta: Unii oameni cred ca eu sau Lory sau Roby putem fi pentru ca noi avem bloguri mai “populate”. Nu vi se pare penibil? Mie da.

In al doilea rand, am mai spus, spun si voi spune in continuare, nu am nevoie de nimic ca sa ma ascund daca imi dau cu parerea. Daca vroiam sa critic oamenii si sa rad de ei, o faceam pe blogul meu. Dar sunt de parere ca unele persoane nu merita doi bani si cu atat mai putin atentia cuiva. Cei care ma cunosc, stiu asta, cei care nu, nu.

Pot sa zic ca ma multumeste putin chestia asta, pentru ca persoana care a facut lehliu mania e o persoana inteligenta si creativa, iar faptul ca cei mai multi oameni ma (ne) incadreaza la acest tip imi ofera satisfactie.

In rest, nu ma intereseaza creatorul blogului si, desi am eu banuielile mele , nu le-am facut niciodata publice pentru ca mi se pare de cacat, iar, sa vorbesc atunci cand nu cunosc si cand nu am argumente stabile.

N-o sa oblig pe nimeni sa faca nimic, dar va dau un sfat. Nu mai intrati pe blog si nu mai aruncati cu cacat in cine va vine voua la gura, deoarece chestiile astea ofera satisfactie stiti-voi-cui. Acum o sa va zic o chestie pe care am auzit-o intr-un film, The Oxford Murders si care mi se pare geniala:

“Singura crima perfecta nu e cea care nu a fost niciodata elucidata, ci cea rezolvata cu un fals vinovat.” Nu mai ramific, va las si sper sa intelegi singuri asta.

ps: Am uitat sa zic. Da, nici eu nu sunt de acord ca cineva sa rada de oameni doar pentru ca stau in Lehliu, sa faca publice unele chestii si sa-si ascunda identitatea, dar e o problema. Majoritatea chestiilor scrise pe lehliu mania sunt cam adevarate.

Mereu cand ieseam afara, propuneam “Hai o fatzea!”. Vremea aia a fost atat de demult incat numele mi se pare ceva banal acum, dar atat de devreme incat sa-mi amintesc bucuria de pe fetzele tovarasilor de joaca. Eram atat de mici incat explodam de fericire cand ne ascundeam, cand eram gasiti si alergam spre oriunde trebuia, cand numaram “zece, doua zeci, trei zeci … suta!”, cand gaseam pe cineva sau cand strigam “ultimul scapa turma!”.

Eram mici, iar chestiile astea insemnau ceva maret, nu conta cu cine ne jucam, nu conta ca ne luam la hartza cu toti vecinii din cauza galagiei provocate, nu conta ca nu trecea o zi fara sa ne certam. Eram atat de mici, incat nu ne preocupa altceva. Eram atat de mici incat nu descoperisem bucuria de a tine un mouse un mana. Mai ales in vacanta, tot ce conta era sa ne trezim cat mai devreme si, sarind peste desenele de dimineata, ieseam afara si asteptam sa se stranga toata gasca sa “punem de o fatzea”. Si bateam strazile continuu, ne murdaream hainele, aveam fetzele prafuite, dar asta observam cand ajungeam acasa si incepeam sa ne pregatim pentru urmatoarea zi de joaca.

Sunt niste chestii pe care cred ca toti oamenii le au in amintiri, de care putini isi amintesc, de care si mai putini vorbesc, de care unii rad, adica acei copii care fac conferinte pe messenger, pe care ii preocupa bluetoothul de la telefon si cei care se urca in masina parintilor, ascultand manele.

Articol scris pentru concursul cu jocuri.